Coordonator trupă: Marius Costache, regizor
Contact: tspodul@gmail.com
Facebook/Teatrul Studentesc Podul

“De ce Teatrul “PODUL”?…simplu : pentru că se face teatru de foarte bună calitate în podul Casei de Cultură a Studentilor,…..ceva mai complicat: pentru că în aceste ultime decenii a existat (şi când se putea și când nu se putea) o PUNTE – un POD adevărat şi permanent între creaţia artistică studenţească şi spectator.” (Laurenţiu Toma, director CCS București 1972-2003)

”Și după preluarea de către Cătălin Naum, după 40 de ani, „Podul” rămâne o instituție teatrală de bază, de experiment, de expresie a tinerei generații, care a impus disciplină. Îmi recunosc colegii de peste timp după cum se comportă la repetiții, e ceva aici, educă cumva acest loc. Ar trebui să-l apărăm, pentru că e un patrimoniu, cum a fost CASANDRA, sala IATC care a rămas o amintire. Dar PODUL rezistă de peste 50 de ani. Pe aici au trecut majoritatea actorilor noștri, alți oameni ajunși astăzi importanți, care iubesc cultura, încearcă sa o înțeleagă și să o susțină. Prin urmare, „Podul” ar trebui declarat patrimoniu național! Ca „ Actors Studio”din New York. Nu exagerez!” (Olga Delia Mateescu – interviu la CCS București, noiembrie 2019)

Teatrul Studențesc “Podul”- istoric
Teatrul Studențesc “Podul” este, din 1967, un loc magic în care actorul este ceea ce este menit să fie: elementul principal al spectacolului, principalul transmițător de emoție, acela care crează atmosfera specială pentru care spectatorul își dorește să meargă în sala de teatru iar și iar.
La “Podul” s-au făcut experimente, s-a creat mereu, dar nu s-a renunțat niciodată la ceea ce este esențial în teatru: relația actor-spectator, mesajul care unește scena și publicul undeva într-un spațiu aparte, de dincolo de cuvinte. Căci la “Podul” se caută adevărul, adevărul scenic și adevărul omenesc.

Teatrul Studențesc “Podul” s-a înfiintat în Casa de Cultură a Studenților București în anul 1967 la inițiativa studenților la IATC (pe atunci): Magda Bordeianu și Grigore Popa, primul spectacol având loc pe 10 ianuarie 1968. (primul articol despre TS Podul de Horia Lovinescu)
A fost primul teatru din țară care a renunțat la scena italiană, admițând ca spațiu de joc orice fel de incintă, stabilind în felul acesta un mai viu dialog actor-spectator.
Regizorul si mentorul trupei a fost timp de peste patru decenii (din anul 1970) regizorul Cătălin Naum, cel care a îndrumat spre profesionism mulți tineri pasionați de teatru, care au devenit astfel actori de renume.
An de an trupa întinerește prin adoptarea unor noi membri, toți tineri, aflați la început de drum. Principiul admiterii în “Pod” este simplu: “vine cine vrea, rămâne cine poate”.
Repertoriul trupei cuprinde texte din dramaturgia românească și universală precum și texte originale, nu este un repertoriu impus ci născut din nevoia tinerilor de a-și exprima atitudinea față de vremurile în permanentă schimbare,fiindcă , esențial pentru domnul Naum a fost educarea actorului pentru a deveni creator și nu doar un simplu executant. În “Pod” s-au jucat de-alungul anilor : Barbu Ștefănescu Delavrancea – “Ștefan Vodă”, Dorel Șandor – “Baraca”, Gheorghe Manea – “Eleonora”, W. Shakespeare – “Hamlet”, “Romeo si Julieta”, Goethe – “Egmont”, E. Albee – “The zoostory”, Okamura Schiko – “Aventura japoneza”, Eugen Ionesco – “O fată de măritat”, “Delir in doi”, Miron Radu Paraschivescu – “La marginea vietii” , C. Goldoni – “Piateta”, B. Brecht – “Cainele si Cerşetorul”, Fernando Arrabal – ?Guernica?, I.L. Caragiale – “O noapte furtunoasă” , Jasmina Reza – “N-avțti umor”, W. Borchert “Beckman” , Ana Blandiana – “Elegie de dimineață”, Stefan Mitroi – “Schimb de prizonieri”,”Plutonul de executie”, Andrei Vizitiu – Șoareci de câmp” precum si texte originale “Om de omenie” , sau versuri Ioan Alexandru – “Pretutindeni existi ,tu, pământule”, Nichita Stănescu – “Dezdureratul Nichita”, Leonida Lari si Grigore Vieru – “Nu am cu tine , moarte, nimic”, texte biblice – “I.N.R.I. Fost-a preţul”,
Teatrul Studențesc ”Podul” menține trează în conștiința publicului tânăr zilele ce marchează fie nașterea fie trecerea în neființă a unor personalități ale culturii române precum Mihai Eminescu, Nichita Stanescu, I.L.Caragiale, Eugen Ionescu realizând de fiecare data montaje dupa textele celor aniversati.
In decursul timpului trupa a participat la majoritatea festivalurilor de teatru studențești din țară fiind laureat permanent. A participat si la festivaluri de teatru internationale precum cele de la Nancy – Franta, Zagreb – Croatia, Lefcas – Grecia, fiind prima trupa de teatru românească care, în anul 1990 , a ajuns în Basarabia.
Trupa teatrului “Podul” este initiatoare a Festivalului de Teatru Studentesc “Eugene Ionesco” – teatru al absurdului si joacă constant spectacole în cadrul stagiunii teatrale din Casa de Cultură a Studenților din București.
“In genere, despre teatrul făcut de diletanți se vorbeste (ori se tace) cu destulă malițiozitate. Nu știu în alte parti cum este (sau poate știu dar ăa voi spune altădată ) însă la POD există cu adevărat o școala…De nu mă credeți, treceți uneori pe acolo: veți vedea cum se “zămislesc” -aproape neștiuti de nimeni- artiștii de mâine!” (revista Rampa, 1997)
”(…)Tot ce povestesc aici nu se întîmplă în vreun Festival, ci, pur şi simplu, în seri obişnuite de teatru. Acela care asigură normalitatea şi, într-un fel, cheia marilor succese. Spectacole de cameră, aşa cum există afară cu zecile pe seară, bune, interesante, care îţi fac plăcere. Dintr-un motiv sau altul. Într-un pod, celebru prin tot ce s-a întîmplat acolo de-a lungul timpului, la Casa studenţilor Preoteasa, am văzut un one-whomen show impecabil, susţinut de Silvia Codreanu. În numerele ce vin, vă voi face părtaşi la bucuria mea , aceea că există undeva, în poduri şi pivniţe, în studiouri cu dichis gîndite, spaţii de teatru adevărat. Spaţii în care teatrul se naşte simplu. Din nimic. Aşa cum se face el, de fapt. Spaţii în care se strîng cîţiva tipi inteligenţi, deschişi, profesionişti, care se ocupă în mod serios de meseria lor, de relaţia cu ei înşişi şi cu spectatorii. Acesta, după părerea mea, nu este teatru alternativ, underground sau mai ştiu eu cum. Acesta este teatru.” (Marina Constantinescu – Romania Literara nr.44 /2008)

CĂTĂLIN NAUM
1 aprilie 1939-9 mai 2013

Cătălin Naum a absolvit Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică din București în 1969. Din anul 1970 si până la trecerea sa în veşnicie în 2013 a fost regizor și mentor al teatrului studentesc “Podul” . Din anul 1990 și până la pensionare a fost și cadru universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București fiind considerat unul dintre marii profesori de actorie dintr-o garnitură care a pregătit de-a lungul timpului studenții care aveau să devină actorii reprezentativi ai teatrului românesc.
Numele lui Cătălin Naum este legat indisolubil de teatrul studențesc ”Podul”
Cătălin Naum a făcut ca acest loc să devină un loc special, descoperind mereu tineri pasionați de teatru care au devenit apoi actori de renume. Florin Zamfirescu, Claudiu Bleont, Dan Micu, Iulian Visa, Olga Delia Mateescu,Gelu Colceag, Mircea Diaconu au fost printre primii actori care și-au început descoperirile actoricesti în “Pod”. Au urmat Gheorghe Visu, Simona Măicănescu, Mihai Sandu Gruia, Adrian Titieni, Mihai Călin, Dragoș Bucur, Ana Ioana Macaria, Ada Navrot, Ilinca Goia, Gheorghe Ifrim, Adrian Văncică, Catrinel Paraschivescu, Mihai Munteniță și mulți, mulți alții.
Teatrul “Podul” este un curs de actorie, posibil de comparat cu orice alt curs care undeva, în țările calde, ar costa foarte mult. Scoala de la “Podul” nu costă nimic…
Așa am putea crede noi, numai că, de fapt, a costat o viaț de om, dedicată aproape total teatrului “Podul” și în întregime pregătirii actorilor. In viața lui Cătălin Naum a existat numai teatrul, lucrul cu actorul, cu potențialul actor.
Maniera de lucru a lui Cătălin Naum și permanenta respingere a ideii de amatorism au făcut din Teatrul Studențesc “Podul” o adevarata legendă.
In anul 2007 domnul Cătălin Naum a primit premiul UNITER pentru întreaga activitate, premiu înmânat de președintele UNITER, domnul Ion Caramitru.

”Cătălin Naum este PROFESORUL de actorie. El te învață să fii! Ceea ce e mai important decât să pari sau să știi sau să vrei sau să poți. Să fii! Asta e adevărat și asta înseamnă teatrul : a fi pentru ca oamenii să se descopere pe ei în emoția ta autentică. De aceea îi mulțumesc și eu, care fiind o fire căreia îi lipsea umilința, i-am consumat mereu din energie. Am avut și multe de aflat din încercările la care m-am supus singură mergând la Cătălin Naum, de bună voie și nesilită de nimeni. Mai am multe de învățat, mai am multe de descoperit, dar asta mă bucură. Imi doresc să fie cât mai lung timpul în care mă voi putea duce la dl. Naum să mai descopar câte ceva. Și să pregătească el o cafea…așa cum numai el știe… plita de la “Pod”, cu miros de “Pod” și cu aroma eternității care-mi va rămâne în nări pentru a reveni de fiecare dată când numai mă voi gândi la “Podul”. “Doamna, Ancala trancala…într-o seară de vara o vioara cânta”, așa îmi va spune mie mereu domnul profesor …în gândurile mele, în amintirile mele, în sufletul meu…Mulțumesc, domnule profesor!” (Anca Constantin).

Intr- o seară a dispărut “cutia cu iluzii”

Horia Lovinescu aplaudă. La ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor s-a acumulat o stivă curioasă de cuburi de lemn. Un tînăr cu frac şi “ţilindru” negru, altul cu maieu vărgat, cu politeţe jucăusă, le distribuie.; te invită în sală, îţi oferă un loc – oriunde vrei, în orice parte. O sală lungă, cu un plafon jos, într-o agreabilă penumbră. Dezordonat, capricios, cuburile umplu spaţiul central. Fasciculele de lumină ale reflectoarelor mobile orientează publicul spre unul sau altul din colţurile sălii, conturează spaţiul de joc, ultima demarcaţie dintre realitate şi lumea ficţiunii, între public şi actori. De aproape neverosimilă tinereţe, actorii se simt bine împresuraţi de spectatori. Sînt costumaţi, machiaţi cu maximă simplitate. Nici o distanţă, nici o barieră, nici un efect tehnic nu-i apară , nu-i maschează; prin nimic nu pot amăgi spectatorul. “Cutia cu iluzii” – scena – a dispărut.
Orice fracţiune de expresie este înregistrată, orice clipă de oboseală sau relaxare s-ar simţi. Probabil niciodată scena nu va obliga actorul la o concentrare asemănătoare cu cea pe care o impune apropierea nemijlocită a spectatorului. Lipsită de orice protecţie, obligată la o teribilă continuitate a emoţiei, interpretarea îşi arată faţa concentrată, întoarsă în sine, expresivă. Participi la căutarea ei, esti implicat în eforturile ei; trebuie tu insuţi să creezi. Teatrul studenţesc inaugurează un dialog între actor şi spectator de o acuitate, de o intimitate după care am intuit adesea că rîvneşte spectacolul modern.
“Proprietate condamnată”, Vorbeşte-mi ca ploaia” şi :Lasă-mă să te ascult” de Tennessee Williams (regia Grigore Popa) şi “Bătături, bătături de fiecare zi” de Radu Dumitru (regia Magda Bordeianu) au realizat o neaşteptată unitate de atmosferă., în ciuda distanţelor dintre autori. Remarcabil este, de aceea, curajul acestui cupe la prima vedere atît de curios. Remarcabil prin puterea de a intui în această lucrare cu totul inedită un autor veritabil, a cărui ştiinţă de a articula dramaturgic nu seamănă deloc cu a unui debutant.
Aplauze de a căror sinceritate nu te poţi indoi, pentru că nimic din ambianţa acestei săli nu le reclamă, au constituit răspunsul firesc, aprobativ, emoţionant, pe care primii spectatori l-au dat dorinţelor atît de elocvent exprimate de tinerii artişti. Da, au găsit un drum spre arta adevarată, au izbutit să vorbească despre frumuseţe, puritate,
ideal, cu simplitate, cu putere de convingere. Au fost inteleşi. Mi-a produs o neaşteptată bucurie acest teatru studenţesc.
Mi se pare foarte interesant faptul că el nu dublează activitatea studenţilor de la I.A.T.C., că, “ amator” fără compromisuri, îşi propune totuşi să atingă o treaptă artistic superioară, de o calitate apropiată celei profesioniste. Aplaud din toata inima modul în care a fost concepută amenajarea sălii, care a izbutit să realizeze acea intimitate-neîntilnită în teatrul obişnuit – între interpreţi şi public. Am avut marea bucurie de a descoperi miercuri seara o regizoare de incontestabil talent – Magda Bordeianu. Remarcabil este şi felul în care a ştiut să stăpînească, să orienteze această trupă, care nu are încă o formaţie artistic dobîndită.
Am descoperit de asemenea, o interpretă cu o vocaţie teatrală categorică – Liliana Dumitrescu – pe care,în ciuda stîngăciilor explicabile, prin lipsa de experienţă, o urmăreşti totuşi cu interesul pe care ştiu să ţi-l întreţină actriţele veritabile.
In sfîrşit am cunoscut prin teatrul studenţilor un text românesc inedit – nu numai original prin formă, ci şi de o putere de a impresiona cu totul surprinzătoare. Radu Dumitru m-a impresionat prin intensitatea gîndirii şi a emoţiei.
Mă preocupă viitorul acestui teatru.Nu obiectez, doresc să-i fiu de folos. Cred că nu ar trebui să continue pe linia anunţată de prima parte a spectacolului – punerea în scenă a lui Tennessee Williams. Aceasta este misiunea teatrelor profesioniste, care se achită de ea cu multă seriozitate, poate cu oarecare întîrziere, dar oricum mai profund şi cu mai amplu răsunet decît o poate face un teatru de amatori. Cred că misiunea lui este să se diferenţieze cît mai mult – nu din şi prin extravaganţă, ci pentru ca are posibilitatea de a experimenta nişte sectoare ale teatrului modern pe care teatrele profesioniste nu le pot încă acoperi. Spectacolele de poezie, pantomime, improvizaţii, chiar happening – orice. Cu aceşti oameni trebuie să se încerce mereu. Apoi tot ei pot descoperi autori dramatici sau pot creea ei inşişi dramaturgie, prin încercări colective,
sugerate de scenă, verificate imediat în scenă. Incă o dată: m-a bucurat foarte mult această manifestare, vorbind răspicat, emoţionant despre tinereţe, curaj, talent. (Articol apărut în “ Luceafarul” la câteva zile după premiera cu care s-a deschis teatrul studenţesc PODUL în data de 10 ianuarie 1968 şi aferit nouă prin amabilitatea Lilianei Dumitrescu.)